In cazul contractului de transport de bunuri, care de cele mai multe ori se incheie de catre profesionisti, datorita rapiditatii si urgentei ce impune de obicei in practica transportul, conventia de transport se concretizeaza de cele mai multe ori in forma unei foi de comanda, eventual semnata de catre transportator si beneficiarul transportului.
Este important de mentionat ca, astfel cum prevede si art. 1956 Cod civil, contractul de transport se dovedeste prin documente de transport, precum scrisoarea de trasura, recipisa de bagaje, foaia de parcurs, conosamentul, tichetul ori legitimatia de calatorie sau alte asemenea
Astfel, in lipsa unui contract de transport detaliat, partile se bazeaza pe buna-credinta reciproca in respectarea obligatiilor aferente raportului juridic, dar si pe eventuale conventii aplicabile acestuia (de exemplu Conventia din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport international de marfuri pe sosele semnata la Geneva – CMR; Regulile Haga-Visby din 1979 privind transportul maritim international), ce impun standarde minime de obligatii si raspunderi pentru transportatori.
Totusi, de cele mai multe ori contractul de transport nu vizeaza doar operatiunea de transport, ci implica si numeroase alte servicii accesorii transportului cum ar fi depozitarea marfii la locul de incarcare si/sau la locul de livrare, ambalarea si manipularea marfurilor in mijlocul de transport, etc.
O complexa situatie juridica se creeaza in practica in cazul transportului international de marfuri, cand transportatorul efectueaza formalitatile vamale in numele clientului si ii asigura acestuia depozitarea marfii in vama, sub supraveghere vamala, pana cand acesteia i se acorda o destinatie.
De cele mai multe ori am constatat faptul ca acest serviciu auxiliar nu este reglementat de catre parti in contractul de transport, urmand ca operatiunea efectiva sa se desfasoare de cele mai multe ori conform bunei practici a transportatorului sau a unei practici comune in domeniul respectiv.
Pot aparea insa situatii conflictuale care blocheaza aceasta operatiune, dupa cum urmeaza:
Clientul refuza plata transportului si a depozitului sau doar a depozitului, invocand o eventuala neexecutare din partea transportatorului, o neconformitate a marfii ce il impiedica sa ii acorde o destinatie vamala, etc. sau, in cea de-a doua ipoteza, invocand faptul ca depozitarea marfii nu a fost solicitata;
Transportatorul refuza eliberarea marfii din depozit invocand neplata de catre client a pretului transportorului si a depozitului conform termenilor si conditiilor agreate.
In situatia in care clientul refuza sa preia marfa, transportatorul de buna-credinta se vede nevoit sa ii asigure depozitarea in vama, daca mai doreste sa poata negocia plata corecta a onorariului sau de catre clint. In orice caz, la expirarea termenului legal pentru acordarea unei destinatii vamale marfii importate, aceasta va intra in proprietatea statului.
Conform art. 1978 alin. (4) Cod civil, pretul serviciilor si al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de catre destinatar, daca prin contract sau lege speciala nu se prevede altfel.
Astfel, impotriva destinatarului care refuza plata depozitului, transportatorul va avea la indemana urmatoarele actiuni:
Introducerea unei actiuni in raspundere contractuala impotriva destinatarului, daca acesta este cel care a incheiat contractul de transport sau in temeiul unei actiuni in raspundere delictuala in temeiul art. 1978 alin. (4) Cod civil daca expeditorul este cel care a incheiat contractul si nu a stipulat nimic referitor la partea in sarcina careia cade plata depozitului vamal;
In ipoteza in care nu exista un contract de transport scris, iar transportatorul nu are niciun document cu care sa probeze obligatia sa de asigurare a depozitului in vama, acesta va putea introduce o actiune in raspundere delictuala in baza prevederilor art. 2124 din Codul Civil si ale art. 642 din Regulamentul din 2006 de aplicare al Codului Vamal referitoare la depozitul necesar
Situatia opusa, in care transportatorul este cel care refuza eliberarea marfii din depozitul vamal poate interveni in baza dreptului acestuia de a retine marfa in ipoteza in care nu ii sunt achitate de catre client sumele datorate potrivit contractului. Daca nu exista un contract sau daca in forma in care acesta exista nu este prevazut si serviciul auxiliar al depozitului vamal, clientul are rareori ocazia sa isi poata ridica marfa din posesia transportatorului. Autoritatile vamale de cele mai multe ori aleg sa nu se implice in acest conflict, asteptand fie o dispozitie comuna a partilor, fie o hotararea judecatoreasca ce poate fi executata.
Teoretic, conform art. 1980 alin. (2) Cod civil, in caz de neintelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate daca plateste transportatorului suma pe care sustine ca o datoreaza acestuia din urma si consemneaza diferenta reclamata de transportator la o institutie de credit. In realitate insa, nimic nu ii asigura clientului restituirea marfii. Chiar si in situatia consemnarii sumei solicitate de transportator, acesta refuza resituirea marfii in absenta unei plati complete si neconditionata.
Totusi, este indicat si oportun ca beneficiarul transportului sa urmeze procedura speciala prevazuta de art. 1980 alin. (2) Cod civil pentru a da dovada de buna-credinta si pentru a putea solicita ulterior, pe calea ordonantei presedintiale eliberarea marfurilor, cu atat mai mult cand acestea au un caracter perisabil.
Odata marfa eliberata, clientul se poate indrepta impotriva transportatorului pentru recuperarea sumei consemnate printr-o actiune in raspundere.
Avand in vedere aspectele mai sus analizate, consideram ca este esential ca partile contractului de transport international sa agreeze, in scris, asupra intregii operatiuni, detaliind cu precadere desfasurarea serviciilor accesorii, precum depozitul vamal, pentru a preintampina pe cat posibil orice situatie conflictuala.
Av. Andreea Tigau
