Ce înseamnă produse românești?

Dacă ar fi să întrebi 100 de români aleși la întâmplare despre ce înseamnă produs românesc, răspunsurile ar fi cu certitudine diferite, diverse dar mai ales confuze. Același rezultat s-ar obține din păcate și dacă în loc de 100 de români ai alege 100 de guvernanți care să răspundă. Spun asta pentru că încercările din ultima vreme de a genera diverse reglementări sau alte inițiative legislative în zona vânzărilor de produse de bază pentru consumul alimentar (plafonări de prețuri, limitări de adaosuri comerciale, program special supermarketuri în weekend, etc), nu au avut prea multe efecte însă au fost repede multiplicate drept știri de interes public.

În fapt, ce înseamnă produs românesc ? De ce îi este atât de dificil Ministerului Agriculturii să stabilească un set de criterii pentru o asemenea cerință, mai ales pe categoriile pe care le considerăm de impact în alimentația curentă? Ce e drept, industrializarea specifică modului în care se face agricultura astăzi pentru a se obține productivități mari, dar și industrializarea din zona proceselor de producție sau prelucrare preparate alimentare, toate sunt domenii în care deseori sunt utilizați și diverși aditivi sau compuși chimici sau organici din import, substanțe care determină creșterea termenului de garanție, dau culoare unor anumite produse și mai ales gusturi care să fie pe placul consumatorilor. 

Dacă ar fi să se emită asemenea criterii, pentru fiecare tip de produse ar trebui să existe precizări suplimentare care să se adauge la cele ce definesc calitatea și conformitatea, dar care să le diferențieze ca fiind produs românesc. Ce e drept, inclusiv la nivelul UE, asemenea lucruri sunt dificil de discutat pentru că principalul sens este cel al respectării unor criterii de calitate și securitate alimentară, universal valabile pentru întreg teritoriul EU, iar libertatea de circulație a mărfurilor face ca unele produse doar să pară universal "europene" sub eticheta brandului pe care îl reprezintă.

Întoarcerea la producătorii români este un lucru necesar, ei au însă nevoie să poată să rămână competitivi ca preț în fața produselor similare importate din alte țări. Atenția la sistemele de subvenții din țările de origine ale unor produse care ajung pe rafturile romanești este esențială pentru că produsul românesc să nu fie pus într-o competiție inegală de preț sau calitate. 

În percepția consumatorilor, subiectul produselor românești este o informație care se amestecă confuz cu zona produselor Bio sau ecologice sau tradiționale locale. Și ele, deși au reglementari destul de clare (o să revin cu alt articol despre produsele tradiționale locale) sunt discutabile în privința trasabilității verificărilor reale. Când vorbim de monitorizarea de exemplu a proceselor și verificarea efectivă la unele legume bio care vin din țări mediteraneene, orientale, asiatice sau nordul Africii, avem slăbiciuni ale verificărilor de documente vamale legate de conformitate și calitate, inclusiv la importurile de asemenea produse sau la mișcările de mărfuri care vin din comerțul intracomunitar? 

Eco, Bio sau produs românesc? Pentru primele două crește tot mai mult dimensiunea rafturilor din supermarketuri și se remarcă prin prețuri ridicate. Aș adăuga la acest subiect și crearea unor mituri și legende generate de comunicare și strategii de prezentare la raft. De exemplu puiul galben, lansat cu ceva ani în urmă ca fiind un produs generat de o creștere "ca pe vremuri", confuz asimilat cu produse bio sau eco, etc. În acest caz confuziile și specularea inteligentă a lipsei de reglementări au permis campanii de marketing speculative care au tulburat puternic piața și chiar evoluțiile liderilor pieței de profil. La fel de virale au devenit însă și falsele mesaje negative legate de "colorarea" puilor în mod industrial. Subiect folosit recent de un politician iresponsabil doritor de notorietate, care a lansat fără nici o reținere o serie de acuzații și informații publice fără precedent, efectul acestui subiect fiind multiplicat de aviditatea presei pentru subiecte neverificate dar de scandal și rating comercial, fară nici o responsabilitate și fară o minimă deontologie profesională. Efectul acelei situații ? Statul român a reacționat imediat prin instituții de control, adică a cheltuit bani grei să verifice prostii pentru a liniști lumea și pentru a întări senzația de securitate alimentară. Aceleași instituții însă nu au făcut gestul de a anihila prin dezmințire ci au amplificat un efect în cascadă. Impactul economic pe termen scurt a fost devastator pentru cifrele multor producători de carne de pui. 

Revenind la criteriile pentru a defini ce înseamnă produse românești, surprinzător sau nu, au existat patronate românești al căror efort pentru "dialog consultativ" (l-aș numi lobby dar Guvernul și Parlamentul nostru nu au în acest moment un asemenea act normativ în pas cu vremurile) nu numai că nu au ajutat reglementarea subiectului ci l-au întârziat. Motivele ? Simplu, numai la preparatele din carne de exemplu diverse tipuri de salamuri, sunt situații în care se importă din greu carne și unde producția internă nu face față. Reglementările pentru a valida ceea ce înseamnă produs românesc ar afecta chiar percepția față de produse binecunoscute ale acestor lideri din aceste industrii. 

Așteptările consumatorilor sau înclinația românilor pentru a achiziționa produse românești sunt însă motiv foarte serios pentru multe strategii de branding ale unora dintre producători și, mai ales, ale mărcilor marilor supermarketuri. Ceea ce nu e chiar un lucru rău, pentru că indiferent de strategiile de marketing ale marilor rețele, ele se îndreaptă fortuit spre contracte de private label cu producătorii români. Firme de producție românești care sunt deseori invizibile mediatic pentru economia românească dar care lucrează intens pentru mărci de produse denumite românești, pe care le găsim pe rafturi, mărci care nu le aparțin producătorilor ci comercianților. 

În această zonă a raporturilor comerciale dintre producători și mari rețele de supermarketuri, se construiesc cele mai dificile și mai tensionate politici de prețuri și discounturi, aici e zona din care accesul la raft depinde de negocierile cu buyerii și deseori e un fel de dialog între David și Goliat, din care profitabilitățile se "mută" de la producători spre rețelele de supermarketuri, de aici nemulțumiri dar și multă tăcere a firmelor românești și intervenții guvernamentale pline de formalism. Pentru că producătorul român odată scos de pe raft, greu revine înapoi. Iar piața paralelă de tip tradițional trade (TT) nu poate absorbi portofoliile scoase din circuitul marilor supermarketuri. 

Nicușor Păduraru este consultant în afaceri, membru în board-ul URB și partener business Unity Group