Provocări guvernamentale II – investițiile în industrii performante
Într-o lume în care știrile economice arată, de la o zi la alta, mai degrabă ca un flux de breaking news decât ca un tablou previzibil, a face prognoze solide despre viitorul economiei mondiale a devenit un exercițiu aproape imposibil. Războaie, crize energetice, rearanjarea lanțurilor globale de producție, tensiuni comerciale – toate acestea au transformat politicile economice într-un fel de „ruletă rusească”, jucată în timp real, aproape zilnic.
În aceste condiții, măsurile radicale sau surprinzătoare – uneori cu un strop de „tupeu” – nu mai sunt doar exerciții de imaginație, ci pot deveni singura cale pentru a genera atractivitate reală pentru investiții. România nu are doar problema de a atrage investitori noi, ci și pe aceea de a-i menține pe cei existenți și de a le oferi un colac de salvare în fața unor șocuri economice serioase, pe care mulți analiști le anticipează pentru orizontul anului 2026.
Iar prima întrebare pe care o pune orice investiție majoră – în spate aflându-se, inevitabil, bănci, fonduri de investiții, grupuri internaționale – este simplă: cât de predictibil este sistemul fiscal și ce avantaje clare oferă România față de alte țări din Europa?
1. Alte state din UE au mișcat deja liniile de joc
Ceea ce merită subliniat, din perspectivă românească, este că mai multe state europene au reușit să conceapă pachete fiscale curajoase, țintite spre industrii performante (Industrie 4.0, digitalizare, automatizare), fără să arunce în aer disciplina bugetară. Dimpotrivă, au folosit taxele ca instrument de politică industrială, nu doar ca mecanism de încasare.
Italia – „Transizione 4.0”
Italia a construit unul dintre cele mai clare modele: credite de impozit pentru investiții în echipamente și software „Industria 4.0”, reglementate de Legea 178/2020 și operate prin planul „Transizione 4.0”. Investițiile în echipamente tehnologice avansate (roboți, linii automatizate, sisteme digitale) beneficiază de un credit de impozit cu procente diferențiate în funcție de valoare și tipul investiției.
Măsura a fost suficient de eficientă încât succesive legi ale bugetului au prelungit și ajustat schema, nu au abandonat-o. Fiscul italian și Ministerul Întreprinderilor publică în continuare ghiduri și coduri specifice pentru utilizarea acestui credit, semn că schema este considerată un pilon de politică industrială, nu un experiment trecător.
Franța – supra-amortizare pentru robotizare
Franța a mers pe o logică apropiată, dar cu un instrument diferit: „suramortissement” de 40% în favoarea IMM-urilor industriale care investesc în robotizare și digitalizare. Articolul 39 decies B din Codul General al Impozitelor a permis firmelor să deducă suplimentar, peste amortizarea normală, 40% din costul echipamentelor eligibile (roboți, cobots, echipamente digitale).
Supra-amortizarea a fost integrată în planurile naționale „Industrie du Futur” și „France Relance” și a fost folosită ca pârghie pentru modernizarea parcurilor industriale și a uzinelor existente, cu o orientare clară către productivitate și competitivitate.
Polonia – „ulga na robotyzację” și zone de investiții
Polonia combină două instrumente-cheie:
- ulga na robotyzację – o facilitate fiscală prin care firmele pot deduce, în practică, 150% din costurile eligibile legate de robotizare: 100% ca și cheltuială deductibilă + încă 50% ca deducere suplimentară la baza impozabilă.
- Polish Investment Zone (PSI) – schemă de scutire de impozit pe profit pentru investiții noi, pe tot teritoriul țării, dar cu intensități diferențiate regional.
Mesajul transmis investitorilor este foarte clar: dacă investești în robotizare, linii automatizate și tehnologii noi, statul îți permite o economie fiscală substanțială, compatibilă cu regulile europene de ajutor de stat. Chiar și analize independente arată că această facilitate „aduce economii fiscale semnificative și este percepută ca un mecanism atractiv pentru investiții”.
Germania – creditul fiscal pentru cercetare (Forschungszulage)
Germania a introdus, în 2019, Research Allowance Act (Forschungszulagengesetz – FZulG), un sistem de subvenție fiscală pentru activitățile de cercetare-dezvoltare. Companiile pot primi echivalentul a 25% din cheltuielile eligibile de R&D, în limite anuale de câteva milioane de euro, iar pragurile au fost ridicate ulterior prin pachetul „Growth Opportunities Act”.
Nu este un instrument „Industry 4.0” strict, dar, prin faptul că sprijină proiecte de automatizare, digitalizare și inovație tehnologică, devine un motor direct pentru investițiile performante. Important este că măsura este stabilă, multi-anuală, integrată în politica de dezvoltare regională și în rețeaua de hub-uri digitale germane.
2. Legătura cu parcurile industriale și hub-urile tehnologice
În toate aceste exemple, măsurile fiscale nu plutesc în aer. Ele se sprijină pe infrastructuri concrete:
- parcuri industriale și tehnologice moderne;
- parcuri științifice și campusuri universitare;
- Digital Innovation Hubs și centre de competență dedicate industriei 4.0.
Italia a așezat centrele de competență și EDIH-urile în noduri industriale și universitare, unde firmele pot testa tehnologii, pot face proiecte-pilot și pot înțelege cum să folosească creditele de impozit. Franța a conectat supra-amortizarea de un program mai larg „Industrie du Futur”, în care poli de competitivitate acționează ca adevărate parcuri tematice. Polonia își folosește fostele zone economice speciale ca platforme pentru investiții robotizate, iar Germania îmbină parcurile industriale, granturile regionale și creditul de R&D într-un ecosistem coerent.
Acesta este, de fapt, punctul-cheie: fiscalitatea, infrastructura și competențele sunt gândite împreună, nu fiecare pe cont propriu.
3. România: piese corecte, dar fără mecanismul complet
România nu pleacă de la zero. Din contră, cadrul actual conține deja câteva instrumente importante:
- Deducerea suplimentară de 50% pentru cheltuielile de cercetare-dezvoltare, prevăzută la art. 20 din Codul fiscal, plus amortizarea accelerată pentru echipamentele de R&D.
- Scutirea de impozit pe profitul reinvestit în echipamente tehnologice, programe informatice și alte active productive, prevăzută la art. 22 din Codul fiscal.
- Scutirea de impozit pe profit pentru contribuabilii care desfășoară exclusiv activități de inovare, cercetare-dezvoltare.
- Parcuri industriale reglementate de Legea 186/2013, care oferă scutiri de impozit pe teren, clădiri și anumite taxe locale pentru administratorii și rezidenții parcului.
- Centre de Inovare Digitală (DIH) și o strategie națională dedicată acestor centre, care le definesc explicit ca puncte de sprijin pentru digitalizarea IMM-urilor și tranziția industrială.
Problema nu este absența completă a facilităților, ci faptul că:
- Nu avem un instrument fiscal clar, etichetat explicit „Industry 4.0”, așa cum au Italia, Franța sau Polonia.
- Legătura dintre aceste facilități și parcurile industriale / tehnologice / DIH-uri este vagă; nu există un „pachet” vizibil pentru investitorii care caută, în mod specific, locații pentru producție și tehnologii avansate.
- Din perspectiva investitorilor, mesajul strategic este ambiguu: România vrea Industrie 4.0, dar nu transmite încă un semnal fiscal și instituțional puternic și predictibil în această direcție.
4. Atragerea investițiilor performante: este nevoie de curaj calculat, nu de slogane
Într-un context global în care deciziile fiscale și industriale par uneori o ruletă, România are de ales: fie rămâne la nivelul unor măsuri „generice”, fie își asumă un pachet curajos, dar bine calculat, care să o poziționeze ca partener serios pentru investiții în industrii performante.
Câteva direcții posibile, perfect compatibile cu disciplina fiscală europeană:
- O super-deducere Industry 4.0 pentru investițiile în roboți, linii automatizate și software industrial – un plus de 50–100% deductibilitate peste cheltuiala normală, după modelul italian și polonez.
- O „ulga românească pentru robotizare”, prin care firmele din producție și logistică să poată deduce o cotă suplimentară din costurile de robotizare, în parcuri industriale și nu numai.
- Bonus în schema de R&D pentru proiectele care includ componente de digitalizare și automatizare industrială și care se desfășoară în parcuri științifice, tehnologice sau în DIH-uri – după logica germană a întăririi capacității de cercetare prin facilități fiscale stabile.
- Un „one-stop-shop Industry 4.0” la nivelul fiecărui parc/cluster relevant, care să fie interfața între investitor, fisc, autorități locale și fonduri europene.
Astfel de măsuri nu înseamnă „cadouri” fără acoperire, ci redirecționarea inteligentă a spațiului fiscal către investiții cu valoare adăugată mare. Ele pot fi calibrate cu plafoane anuale, intensități maxime de ajutor și perioade de evaluare, astfel încât să rămână în limitele acceptate de regulile UE privind ajutorul de stat.
5. Dincolo de populism: nevoie de o strategie economică serioasă
Pentru investițiile majore, predictibilitatea fiscală și avantajele clare sunt prima condiție de discuție, nu un bonus opțional. Orice bancă, fond de investiții sau grup industrial care analizează România în 2025–2026 se uită la trei lucruri:
- Cât de clare și stabile sunt regulile fiscale pe următorii ani.
- Ce avantaje reale oferă România față de alte state pentru investiții în tehnologii noi.
- Dacă există ecosisteme – parcuri industriale, clustere, hub-uri – în care investiția poate crește, nu doar supraviețui.
În loc de sloganuri și mesaje cu iz populist, ar merita „o meditație profundă” pe această temă la nivel guvernamental. Nu mai este vorba doar despre „a avea investitori”, ci despre a deveni o destinație strategică pentru industriile care vor redesena economia europeană în următorul deceniu.
Provocarea guvernamentală este clară: să folosească politica fiscală și infrastructura de parcuri industriale și tehnologice nu doar pentru a închide bugete anuale, ci pentru a construi, în mod credibil, un viitor în care România nu stă la marginea jocului, ci joacă în liga țărilor cu industrii performante.
Sursa foto Shutterstock
