De ce nu poți ieftini benzina pentru că „avem țiței”, cum se formează prețul real și ce am pierdut în 35 de ani.
Opinie Nicușor Păduraru
Iluzia țițeiului românesc și formarea reală a prețului
Există un mit persistent în discursul public românesc: „avem țiței, deci ar trebui să avem benzină ieftină”. Este un mit periculos, pentru că denotă o ignoranță totală asupra modului în care funcționează piața internațională a petrolului. Și nu vorbim despre ignoranța cetățeanului de rând — ci despre cea a miniștrilor, parlamentarilor și „analiștilor” de televiziune care propun soluții din universuri paralele.
Conform datelor INS, România a produs în 2025 doar 2,47 milioane tone echivalent petrol (tep) de țiței — în scădere cu 7,6% față de anul anterior. A importat 8,89 milioane tep. Producția internă acoperă sub 22% din necesar și scade cu ritmuri tot mai accelerate. Cele mai multe importuri vin din Kazahstan (∼5,5 milioane tone) și Azerbaidjan (∼1,4 milioane tone). Notă: pentru țiței, unitatea tep este practic echivalentă cu tona fizică, conversia fiind aproape 1:1.
Dar chiar și țițeiul extras de OMV Petrom nu este „țiței ieftin”. Prețul său se determină prin raportare la cotațiile internaționale publicate în Platts Crude Oil Marketwire, publicație de referință a S&P Global Energy (divizie redenumită astfel în noiembrie 2025, după ce s-a numit succesiv S&P Global Platts și S&P Global Commodity Insights). Până în 2019, prețul de referință pentru calculul redevențelor era sortimentul egiptean Suez Blend — un țiței cu conținut ridicat de sulf (ceea ce îl face mai ieftin decât Brent, deoarece necesită procese suplimentare de desulfurare la rafinare). Această referință permitea OMV Petrom plata unor redevențe artificial scăzute. Abia din 2019, ANRM a trecut la referința Brent, cu ajustări de calitate.
Redevențele plătite de OMV Petrom în perioada 2004–2024 au totalizat 15,5 miliarde lei, într-un interval în care producția de hidrocarburi a generat companiei un profit net cumulat de 55,4 miliarde lei. Problema nu este profitabilitatea companiei în sine — ci faptul că nivelul redevențelor a fost menținut artificial scăzut prin utilizarea, timp de 15 ani, a unui preț de referință subevaluat, ceea ce a diminuat veniturile statului din exploatarea resurselor din propriul subsol. Curtea de Conturi a constatat această deficiență încă din 2012, confirmată de ÎCCJ în 2015. În decembrie 2025, Guvernul Bolojan a negociat o majorare de 40% a redevențelor, renunțarea OMV Petrom la litigiile contra statului și la arbitrajul pe Neptun Deep, în schimbul prelungirii cu 15 ani a licențelor de exploatare onshore.
Ce dictează prețul la pompă: cotații, crack spreads și fiscalitate
Primul mecanism: cotația internațională. Rafinăriile cumpără țiței la prețuri determinate de cotațiile internaționale. Fiecare sortiment de crude — kazah, azer, românesc sau din Golf — se tranzacționează ca un diferențial (primă sau discount) față de un benchmark de referință: Dated Brent pentru bazinul Atlantic și Europa, Platts Dubai pentru piețele asiatice. Aceste evaluări sunt publicate zilnic de S&P Global Energy în Platts Crude Oil Marketwire, pe baza tranzacțiilor fizice și a informațiilor de piață. Țițeiul extras la Moreni nu se vânde la un preț izolat de piața mondială — calitatea, costul logistic și diferențialul față de Brent determină cotația exactă, dar mișcarea prețului este dictată de aceleași forțe globale ca pentru orice alt sortiment.
Al doilea mecanism: crack spread-ul. Odată rafinat, prețul benzinei și motorinei se stabilește prin Platts European Marketscan, pe baza tranzacțiilor fizice din hub-urile europene (Rotterdam, Mediterana). Diferența față de crude — crack spread-ul — reflectă marja de rafinare. Această marjă fluctuează violent în funcție de cerere, sezonalitate, întreruperi de rafinare și crize geopolitice. În contextul războiului din Iran, crack spread-urile europene pe motorină au crescut masiv.
Al treilea mecanism: fiscalitatea. În 2026, componentele fiscale reprezintă peste jumătate din prețul la pompă: acciza la benzină este de 3,06 lei/litru, la motorină de 2,80 lei/litru, iar TVA de 21%. Conform analizei Asociației Energia Inteligentă, în 2020 ponderea fiscală era de 46% dintr-un plin, în 2026 a ajuns la 56%. Între 2020 și 2026, accizele au crescut cu 62%. Combustibilul a devenit un instrument semnificativ de colectare bugetară, chiar dacă guvernul Bolojan a ajustat prin măsuri guvernamentale structura prețului la pompă.
Războiul din Iran și Ucraina: dubla lovitură
Închiderea Strâmtorii Ormuz pe 4 martie 2026 a provocat cea mai gravă perturbare a aprovizionării cu petrol din istorie (IEA). Prin Ormuz tranzitau în 2024-2025 circa 20 milioane barili/zi de țiței și produse petroliere — aproximativ 20% din oferta mondială. Producția din Golf a scăzut dramatic în primele săptămâni ale conflictului. Brent a depășit 120$/baril, iar Forties Blend — una din cele șase grade care intră în evaluarea Dated Brent și adesea gradul care setează prețul — a atins 147$/baril pe 10 aprilie, cu o primă de 50$ față de futures. După armistițiul de două săptămâni, Brent a corectat spre 99$, dar traficul prin strâmtoare rămâne foarte scăzut.
Conflictul se suprapune peste restricțiile din Ucraina: ponderea Rusiei în importurile de petrol ale UE a scăzut de la 27% în 2022 la ∼3% în 2025, eliminând accesul la țițeiul Urals Med — sursă ieftină pentru rafinăriile europene. Pentru România: crude-ul importat se recalculează automat, cotațiile produselor rafinate au urcat proporțional, iar cele peste 2 milioane tone de motorină importate anual costă dramatic mai mult. Cele 2,47 milioane tep extrase intern acoperă sub un sfert din nevoi și nu pot fi impuse la prețuri artificiale fără a transforma extracția în activitate în pierdere.
De la 10 rafinării la 3: paradoxul fiscal care a ucis industria
În 1989, România avea 10 rafinării cu o capacitate de 34 milioane tone/an — de trei ori consumul intern. Astăzi funcționează trei (Petromidia, Petrobrazi, Petrotel), plus Vega pentru solvenți. Capacitatea totală: ∼12 milioane tone/an (Petromidia ∼5,9 mil t, Petrobrazi ∼4,5 mil t, Petrotel ∼2,5 mil t, Vega ∼0,35 mil t). Industria pe verticală — carburanți, mase plastice, îngrășăminte, cauciuc sintetic, lacuri, vopsele, solvenți — a fost puternic afectată în unele sectoare, iar în altele pur și simplu dezintegrată.
Compania Română de Petrol (CRP, înființată în 1996 prin reorganizarea Rafirom, PECO și Petrotrans) importa țiței pe credit, obligând rafinăriile să vândă sub cost — „pentru a stăvili inflația”. Între 1992–1997 a acumulat 663 milioane dolari datorii. Paradoxul: rafinăriile înregistrau pierderi contabile, dar virau la buget prin accize și TVA sume superioare pierderilor. Când a venit privatizarea, bilanțurile arătau dezastru — dar bilanțul statului arăta altfel.
Cazul RAFO Onești: Rafinăria a demonstrat că poate funcționa pe profit. Dar obligativitatea plății TVA la momentul vămuirii țițeiului importat — fără un termen de amânare care să permită procesarea și comercializarea produselor rafinate — a creat un blocaj de lichidități devastator. Rafinăria plătea TVA pe sute de mii de tone de țiței la momentul importului, dar încasa contravaloarea produselor abia după săptămâni de procesare și vânzare.
Datoriile fiscale ale RAFO către bugetul de stat ajunseseră la peste 7.600 miliarde lei vechi. Dar problema RAFO nu era doar de cash-flow — era și de fraudă organizată. RAFO și Carom (fabrica de cauciuc sintetic) proveneau din fostul Grup Petrochimic Borzești, pe aceeași platformă industrială. Rafinăria Dărmănești era o unitate separată, dar toate trei au ajuns sub controlul acelorași grupări de interese. Între 2000 și 2004, potrivit rapoartelor serviciilor de informații, prin circuitul Dărmănești–RAFO–Carom au fost generate prejudicii de circa 1,5 miliarde euro: accize neplătite pe carburanți, achiziții fictive supraevaluate de până la 1.000 de ori pentru generarea de deduceri TVA frauduloase, produse petroliere înregistrate pe hârtie la Carom deși erau procesate fizic la RAFO. Datoriile cumulate ale RAFO și Carom au ajuns la circa 15.000 miliarde lei vechi (~377 milioane euro). Guvernul Năstase a aprobat preluarea acestor creanțe de AVAS; Guvernul Tăriceanu a suspendat imediat măsura — în timp ce o măsură similară pentru Rompetrol Petromidia a fost menținută. RAFO a murit între aceste oscilații.
Întrebarea la care niciun guvern nu a răspuns: dacă statul era simultan proprietar, colector de taxe și cel care impunea prețuri sub cost, nu era mai rațional să-și corecteze politica fiscală decât să-și lichideze propriul activ industrial?
Nu e vorba doar de incompetență: corupția care a devorat un sector economic strategic, cu profunde implicații și pe sectorul energetic
Privatizarea RAFO — raportul Curții de Conturi (2005): Contractul s-a semnat fără aprobarea Guvernului, APAPS a renunțat la investiții de 70 milioane dolari asumate de cumpărător, rafinăria a fost subevaluată. Raportul a fost trimis DNA.
Privatizarea Petrom: Comisia senatorială de anchetă a concluzionat că anularea datoriilor SNP Petrom de către Guvern după stabilirea prețului de vânzare, fără modificarea ofertei, reprezintă prejudiciu adus statului. Curtea de Conturi a constatat repetat (2009, 2012, 2015, 2016) că OMV nu a majorat capitalul social cu contravaloarea a 1.386 ha de terenuri primite prin 1.873 de certificate de proprietate, privând statul de un pachet mai mare de acțiuni și de dividendele aferente, timp de peste un deceniu. În 2004, statul a primit 669 milioane euro pentru 33,34% din acțiunile Petrom, iar OMV a ajuns la pachetul majoritar de 51% printr-o majorare de capital de 830,6 milioane euro.
Ecosistemul distrus: Din 132 de mari unități din domeniul petrolului și chimizării sale, 102 au fost demolate (conform estimării academicianului Petru Frangopol). Din 21 de combinate chimice și petrochimice, 15 au fost falimentate. La nivelul anului 2016, industria chimică importa produse de 5,6 miliarde euro și exporta doar 1,6 miliarde — deficit de 4 miliarde euro. Fabricile de utilaj chimic („Grivița Roșie”, IUCh Ploiești, IUC Borzești-UTON etc.) care exportau instalații la cheie — dispărute. Petromidia rămâne unicul producător de polimeri.
Prestatorii de servicii: Conpet (3.800 km conducte, 24 județe) și Oil Terminal Constanța (1,5 milioane mc depozitare, 7 dane, cifră de afaceri 401 milioane lei în 2025) operează la fracțiune din capacitate. Petrolexportimport — faliment 2018, 4 angajați, datorii moștenite de la CRP. Petrotrans — faliment din 2007, 19 ani de tergiversare, zero recuperat.
Concluzie: securitate energetică sacrificată
Țările foste comuniste vecine — Polonia, Cehia, Ungaria — și-au modernizat industria petrochimică fără a o demola. România este singura care a distrus 90% din industria chimică, într-un proces pe care Frangopol l-a numit „accelerat și necontrolat, determinat de o criză profundă de politică și de sistem”.
Diminuarea capacităților nu a fost selecție naturală de piață. A fost produsul toxic al incompetenței politice combinate cu corupție sistemică, documentată de Curtea de Conturi, DNA și comisii parlamentare — ale căror rapoarte au fost ignorate deceniu după deceniu, inclusiv de justiția română. Astăzi, în mijlocul celei mai grave crize energetice din istorie, România plătește prețul: nu-și poate reduce prețurile la carburanți, importă circa 85% din motorina consumată (direct sau prin crude importat rafinat local), nu mai are industrie petrochimică proprie, iar fiecare criză geopolitică o lovește nepregătită. Prețul acelei incompetențe și corupții sistemice îl plătim toți, de fiecare dată când alimentăm la pompă.
Surse: INS (date producție țiței 2025), ANRM (Ordin preț de referință 2019), S&P Global Energy (Platts Crude Oil Marketwire, Platts European Marketscan), IEA, Curtea de Conturi a României (rapoarte control RAFO 2005, OMV Petrom 2009/2012/2015/2016), Comisia senatorială de anchetă privatizare Petrom (2007), OMV Petrom (rapoarte anuale 2004–2024), Asociația Energia Inteligentă, Ministerul Energiei, Ziarul Financiar, Mediafax, Europa Liberă, BVB, Profit.ro, Euronews, CNBC, CNSP, DNA.
