Opinie Nicușor Păduraru
Există o glumă pe care unii economiștii nu o spun cu voce tare: dacă vrei să testezi ce se întâmplă atunci când politica și economia trag în direcții opuse, nu-ți trebuie model matematic. Îți trebuie doar să te uiți mai atent la România. Avem tot ce cere un experiment bun — variabile extreme, condiții controlate și un eșantion de populație care își plătește singur participarea la studiu. Abilitățile «matematice» ale președintelui nu sunt mecanismul logic din care să se nască soluțiile. Iar consilierii domniei sale, absenți și cu numele și cu nivelul de expertiză de care ar fi nevoie, „explică” limbajul semnelor președintelui care gesticulează excesiv când se confruntă cu geometria unei lumi pe care nu o stăpânește.
În 2024 am obținut cel mai mare deficit din Uniunea Europeană: 9,3% din PIB. În 2025 l-am coborât la 7,9% — încă mai mult decât dublul mediei europene. În mai 2026, guvernul Bolojan care făcea ajustarea a fost demis prin moțiune de cenzură cu 281 de voturi.
Figura 1. Traiectoria deficitului bugetar al României. Sursă: Date Eurostat și Ministerul Finanțelor, sintetizate în analiza Băncii Transilvania (iunie 2026); estimarea pentru 2026 aparține Fitch Ratings, comunicată la reconfirmarea ratingului din iulie 2026. blog.bancatransilvania.ro.
Am rămas aproape trei luni fără guvern cu puteri depline. Leul a atins un maxim istoric față de euro. Fitch ne-a reconfirmat ultima treaptă din categoria investment grade, cu perspectivă negativă — echivalentul diplomatic al lui „mai vedem”.
Figura 2. Poziția României în scala de rating suveran, august 2026. Sursă: Fitch Ratings (reconfirmare BBB-, perspectivă negativă, iulie 2026) și S&P Global Ratings (reconfirmare BBB-, perspectivă negativă, 3 aprilie 2026). romania-insider.com.
Acest articol gravitează între caracteristici specifice managementului din economia reală și cel al managementului din administrația publică. Nu e deloc o poveste despre incompetență. E o poveste despre două sisteme de management care folosesc ceasuri diferite, dicționare diferite și definiții diferite ale cuvântului „succes”. Trei lucruri ne caracterizează. Toate trei însă fuseseră deja documentate de literatura internațională înainte să le trăim noi pe pielea noastră. Și dacă Nicușor Dan sau Illie Bolojan s-ar fi însoțit de sfătuitori cu adevărat valoroși, ar fi putut preveni încă de la primele atacuri de anul trecut ale PSD asupra guvernului (din care chiar el însuși făcea parte) degradarea discursului public și afectarea capacității de a face reforme acolo unde trebuie. Numai că ambii au preferat să tacă. Bolojan, în mod natural, nu era înzestrat cu abilitatea de a opri mesajele spam, e greoi în comunicare și nu e genul care sa creeze el subiectele pentru mase, bulversând agendele politice. Nicușor Dan e și mai inabil, a lăsat lucrurile să se agraveze, fără să fie capabil să își păstreze chiar nucleul propriilor susținători.
Să trecem puțin în revistă mini radiografii despre lucruri deja analizate și demonstrate.
1. Cumpărăm viitorul în rate, cu bani împrumutați. Și nici măcar nu ne iese.
În 1975, William Nordhaus a descris mecanismul împrumuturilor guvernamentale cu o precizie aproape jignitoare: guvernul aflat la putere alege, în timpul mandatului, politicile care îi maximizează scorul la următoarele alegeri. Stimulezi înainte de vot, strângi șurubul după. Nu e corupție, e calendar.
Vestea proastă e că mecanismul funcționează diferit în funcție de vechimea democrației. E un fapt verificat, pe un eșantion internațional, că ciclul bugetar electoral este concentrat în democrațiile tinere. Când scoți democrațiile noi din calcul, fenomenul pur și simplu dispare din cele consolidate. Cu alte cuvinte: noi românii nu suntem excepționali, suntem doar tineri pentru fenomenul democratic. Consolarea e discutabilă — suntem tineri de treizeci și șase de ani.
Am prins ultimul val cu decizii luate ca în manuale clasice de manipulare socială: majorări de pensii nefinanțate în an electoral, salarii publice crescute peste ritmul economiei, iar apoi, în 2025, factura — două pachete fiscale succesive, TVA de la 19% la 21%, cota redusă de la 9% la 11%, accize majorate, înghețări de salarii și pensii. Adică exact secvența lui Nordhaus, jucată fără nicio abatere de la partitură.
Partea cu adevărat umilitoare vine acum. Un alt studiu al Duke University a efectuat testări, pe 74 de țări și patru decenii, verificând în ce măsură deficitele ajută la realegere. Nu ajută. Nicăieri. Nici în țările dezvoltate, nici în cele în curs de dezvoltare, nici în democrațiile noi, nici în cele vechi. Alegătorul nu e nici pe departe atât de ieftin pe cât cred cei care încearcă să îl cumpere. Ne-am îndatorat pentru un rezultat electoral care, statistic, nu există. Am plătit prețul întreg pentru un produs care nu se livrează. Mai mult, am alimentat un curent populisto-suveranist care crește cu viteză.
Și, ca să fie clar că nu e un viciu exclusiv românesc sau exclusiv public: acel studiu clasic publicat in 2005 de Journal of Accounting and Economics a găsit că 78% dintre directorii financiari ai marilor companii americane admit că sacrifică valoare pe termen lung ca să netezească rezultatele raportate. Dacă vă încălzește cu ceva, mediul privat nu e mai vizionar. Are doar un ceas care sună mai des — trimestrul, în loc de mandatul. Și în multe multinaționale, CEO-ii noi instalați pe funcții iau măsuri doar pentru a demonstra board-urilor că pot crește profiturile tăind cheltuieli salariale. La final de an, își iau bonusurile pentru jocuri de artificii.
2. Vorbim prea des în adjective. Suntem evaluați în puncte procentuale.
Aici stă adevărata diferență dintre managementul din economia reală (mediul privat) și cel politic, și nu e cea la care ne gândim de obicei. Pragmatism rece sau ambiguitate călduță.
Ambiguitatea nu e un accident al comunicării politice, e instrumentul ei principal. E demonstrat, încă din anii ’70, că un candidat câștigă electoral fiind deliberat vag. De fapt, un ochi atent la discursul politic, vede că acest adevăr e vechi încă din antichitate. Cu cât ești mai neclar, cu atât mai mulți oameni pot proiecta pe tine exact ce vor să audă. Vezi «experimentul» sociologic Călin Georgescu, care încă face victime în categorii sociale mai puțin educate.
Revenind, s-a măsurat experimental proporția: în aproape trei sferturi din reclamele politice, apelul emoțional bate apelul logic. Bonus contraintuitiv — cetățenii informați politic sunt mai ușor de manipulat emoțional decât cei neimplicați. Deci nu, nu vă salvează faptul că citiți știri ci doar dacă aveți capacitatea să le și discerneti rațional, selectând coerent între logică și emoție.
Moțiunea de cenzură din mai 2026 e un artefact aproape didactic. Titlul ei nu conținea o singură cifră: promitea oprirea distrugerii economiei, a sărăcirii populației și a vânzării frauduloase a averii statului. Trei substantive apocaliptice, zero indicatori. E scrisă impecabil — pentru scopul ei. Nu era un document de politică economică, era un afiș.
Puneți alături limbajul celeilalte tabere. Comisia Europeană nu spune „vom fi responsabili”. Spune: creșterea cheltuielilor nete se limitează la 2,8% în 2025 și 2,6% în 2026, iar deficitul excesiv se corectează până în 2030. Fitch nu spune „ne facem griji”. Spune: BBB-, perspectivă negativă, deficit estimat 5,9% din PIB. Nu poți da like unei astfel de propoziții. Dar nici nu poți minți în ea.
Diferența nu e de caracter, e de arhitectură de verificare. Într-o firmă, afirmația „vom crește 15%” e verificabilă în 90 de zile de un auditor, un creditor și o piață care sancționează impersonal și rapid. În politică, afirmația „vom aduce prosperitate” e verificată de un electorat cu informație incompletă, la patru ani, agregat cu alte două sute de afirmații. Limbajul devine precis exact acolo unde minciuna costă imediat. Acolo unde nu costă, ambiguitatea nu e un defect moral — e strategie rațională.
Ca să nu cădem în basmul cu mediul privat curat: ambiguitatea strategică este la fel de funcțională în corporații — unește oameni care nu sunt de acord, permite schimbarea direcției fără costuri de imagine și, în cuvintele literaturii de specialitate, reduce importanța eticii. Cei de la Harvard Law, au demonstrat empiric că declarațiile solemne ale marilor companii despre „grija față de toți partenerii” au rămas, în cea mai mare parte, exercițiu de relații publice, în timp ce sistemele de bonusare au continuat să premieze exact ce premiau înainte. Corporațiile mint la fel de elegant. Doar că mint sub audit.
Figura 3. Miopia corporativă, măsurată direct pe cei care iau decizia. Sursă: Graham, J.R., Harvey, C.R., Rajgopal, S. (2005), „The Economic Implications of Corporate Financial Reporting”, Journal of Accounting and Economics, 40(1–3), pp. 3–73; versiune NBER Working Paper 10550. nber.org/papers/w10550.
Un lucru merită totuși spus împotriva propriului nostru cinism: o cercetare comparativă pe aproape 20.000 de promisiuni electorale din 12 țări, a găsit că partidele ajunse la guvernare își respectă promisiunile într-o proporție surprinzător de mare. Excepția? Coalițiile. Cu cât puterea e mai fragmentată, cu atât promisiunea are mai puține șanse să devină lege. Deci problema noastră nu este că politicienii mint din construcție. Este că nu reușim să producem majorități care să poată livra ceva.
Figura 4. Partidele își respectă promisiunile. Coalițiile, mult mai puțin. Sursă: Thomson, R., Royed, T., Naurin, E. et al. (2017), „The Fulfillment of Parties’ Election Pledges: A Comparative Study on the Impact of Power Sharing”, American Journal of Political Science, 61(3), pp. 527–542; manuscris în acces deschis, University of Strathclyde. strathprints.strath.ac.uk.
3. Ne place suveranitatea. Dar ne-am externalizat disciplina.
Al treilea lucru care ne caracterizează e cel mai incomod: de câte ori nu ne-am putut impune singuri o regulă, am importat-o. Și apoi ne-am plâns de ea.
În 2009 am semnat cu FMI un acord stand-by de circa 12,9 miliarde de euro — acces excepțional, peste 1.100% din cota țării. A urmat tăierea salariilor bugetare cu 25%, majorarea TVA de la 19% la 24% și un set de reforme structurale. Dar cel mai elocvent exemplu e altul, mai puțin spectaculos și infinit mai revelator: Ordonanța 109/2011 privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice — administratori selectați profesionist, audit extern independent, raportare trimestrială, indicatori de performanță — a fost adoptată ca obiectiv asumat prin Scrisoarea de intenție către FMI. Traducere: logica managementului economic a fost instalată peste managementul politic al activelor statului nu pentru că am vrut noi, ci pentru că era condiție de creditor. Numai că lumea a uitat toate acestea.
De aici vine sentimentul, real, de tutelă. Nu e paranoia. O analiză de la Oxford și Cambridge, a codificat trei decenii de condiționalitate FMI și au arătat că sfera acesteia a depășit demult mandatul macroeconomic: privatizări, piața muncii, politici sociale, „bună guvernanță” — adică exact zonele care aparțin propriu-zis politicii. Concluzia lor pentru perioada 1985–2014 este că retorica reformării instituției nu s-a regăsit în practică.
Și nici arbitrii externi nu sunt neutri. Alti cercetători au măsurat, pe 143 de state și nouă agenții de rating, un avantaj de aproape o categorie întreagă acordat propriei țări de origine — și ratinguri sistematic mai bune acolo unde băncile din țara agenției au expunere mai mare. Judecătorul are și el un interes explicit. Diferența e că al lui e scris în raport, nu în discurs.
Iar dacă tot vorbim despre control asupra sectoarelor esențiale, ironia se închide frumos: statul român și-a construit între timp propriul filtru. Investițiile de peste două milioane de euro în domenii sensibile trec prin Comisia pentru Examinarea Investițiilor Străine Directe. Componența comisiei este clasificată. Ne temem de pierderea suveranității economice și ne apărăm de ea cu o instituție al cărei nume nu îl știe nimeni. Există o anumită coerență în asta.
Trebuie spus și reversul, pentru că fără el analiza e propagandă: într-un studiu al Băncii Mondiale e descrisă „economia capturată” ca fiind situația în care firmele nu concurează pe piață, ci cumpără direct de la stat regulile jocului. Direcția de atac nu e mereu dinspre stat spre economie. De multe ori actorul economic „dur”, orientat spre interes explicit, este exact cel care evită piața, capturând legiuitorul. La noi mecanismul sforilor economice din spatele politicului este de multă vreme cauza profilului neplăcut de slab al politicianului român. Nimeni însă nu capătă obiceiul de a urmări sursele intereselor. “Follow the money” e o expresie deloc exersată public spre transparența mass media sau a asociațiilor cu pretenții civice. Cu cât e mai săracă România, cu atât devine țara tuturor posibilităților pentru unele cercuri de interese, intrerne sau externe.
Bucla (sau cum alergăm în cerc după propria coadă)
Aici se închide experimentul. Cercetarea publicată în American Journal of Political Science arată că un pachet standard de austeritate crește scorul partidelor populiste cu 3–5 puncte procentuale în zonele cu populație economic vulnerabilă. În România, sondajele din mai 2026 dădeau primul partid din opoziție la 34%. Nu e o anomalie națională. E iar predicție de manual, aplicată punctual.
Consolidarea rațional-economică produce delegitimare politică. Delegitimarea produce colaps guvernamental. Colapsul ridică prima de risc. Prima de risc scumpește exact consolidarea de la care am plecat. Consilierii lui Bolojan se pare că nu au avut capacitatea vizionară de a explica asta premierului. Este singurul perpetuum mobile funcțional inventat vreodată în România — și, ca orice invenție românească de succes, consumă mai mult decât produce.
Ieșirea nu e nici tehnocrația pură, nici emoția pură. Adica între un nou guvern tehnocrat sau unul politic, România nu are o soluție plecând de la această întrebare. O guvernare are nevoie simultan de legitimitate de input — procesul prin care ajungi la decizie — și de legitimitate de output — capacitatea deciziei de a rezolva ceva. La noi, jumătate din clasa politică vinde exclusiv input, iar creditorii externi cer exclusiv output. Nimeni nu livrează amândouă în același document.
Până când cineva o va face, rămânem ce suntem astăzi: un laborator excelent. Cu o singură problemă de metodă — cobaii votează.
Reper bibliografic
Nordhaus, „The Political Business Cycle” (Review of Economic Studies, 1975) · Brender & Drazen (Journal of Monetary Economics, 2005; NBER WP 11862) · Graham, Harvey & Rajgopal (Journal of Accounting and Economics, 2005) · Downs (1957), Shepsle (1972), Page (1976) · Brader, „Campaigning for Hearts and Minds” (2006) · Eisenberg (Communication Monographs, 1984) · Bebchuk & Tallarita (Cornell Law Review, 2020) · Thomson et al. (American Journal of Political Science, 2017) · Kentikelenis, Stubbs & King (Review of International Political Economy, 2016) · Fuchs & Gehring (Journal of the European Economic Association, 2017) · Hellman, Jones & Kaufmann (World Bank Policy Research WP 2444, 2000) · Baccini et al. (American Journal of Political Science, 2025) · Scharpf, „Governing in Europe” (1999). Date curente: Eurostat, Comisia Europeană (pachetul de primăvară al Semestrului European 2026), Fitch Ratings, Ministerul Finanțelor.
