Opinie Nicușor Păduraru: De ce „nu ne vindem țara” nu e un argument, listarea la bursă nu reduce controlul statului, iar profesionalizarea managementului nu e un capriciu politic
Două subiecte, aceeași confuzie
În ultimele luni, două teme au înfierbântat obsesiv spațiul public românesc: schimbările în conducerea întreprinderilor de stat și listările sau vânzările de pachete minoritare la Bursa de Valori București. Tratamentul mediatic al ambelor subiecte suferă însă de o problemă comună — confuzia, deliberată sau involuntară, dintre măsură de eficientizare și măsură politică, dintre transparență și pierderea controlului, dintre vânzarea unui pachet minoritar și vânzarea țării.
Aceste confuzii nu sunt accidente jurnalistice. Ele sunt deliberate și alimentează o narațiune populistă cu interes partizan politic care blochează cele mai banale reforme de management — reforme pe care toate țările europene serioase le-au făcut acum două-trei decenii.
„Numire politică” sau profesionalizare? O distincție pe care opinia publică o pierde deși o așteaptă de peste 35 de ani
Când un guvern schimbă conducerea unei companii de stat care a generat ani de pierderi, o parte a presei și a opoziției folosesc din reflex sintagma „numire politică”. Eticheta este adevărată în multe situații istorice — dar transformată în reflex, ea ajunge să acopere și opusul: numirile profesioniste devin, automat, „politice” doar pentru că sunt făcute de un guvern. Pe acest mecanism, orice reformă este sabotată din start.
Întrebarea reală nu este „cine numește”, ci „pe ce criterii”. Standardul minimal în întreprinderile publice din orice școală de management serioasă cere trei lucruri: selecția conducerii pe bază de competență dovedită, prin proces transparent și concurențial; mandate multianuale, ferite de ciclul electoral; contracte de performanță cu obiective măsurabile — financiare, operaționale și de calitate a serviciului public.
Acestea nu sunt opțiuni ideologice. Sunt cerințe minime de profesionalism, aplicate de Suedia, Finlanda, Olanda, Norvegia, Germania de decenii. Când un guvern român le aplică, reflexul mediatic de a le eticheta drept „politice” produce un paradox: manipularea împiedică tocmai depolitizarea reală a întreprinderilor publice.
Cum arată, în concret, standardul european
În țările cu cele mai performante companii de stat din Europa, modelul de guvernanță urmează patru reguli simple.
• Proprietarul e profesionalizat și separat de regulator. Ministerul nu e simultan și „șef”, și „arbitru”. Există o entitate centralizată care exercită drepturile statului-acționar, cu personal specializat, separat de ministerele care reglementează sectorul.
• Consiliile de administrație au majoritate independentă. Membrii sunt selectați pe criterii anunțate dinainte — experiență sectorială, expertiză financiară, integritate — prin proces public, cu mandate de minim patru ani.
• Performanța se măsoară hibrid. Indicatorii financiari clasici (rentabilitate, marjă, datorie) se completează obligatoriu cu indicatori operaționali (calitate, accesibilitate, satisfacția beneficiarilor) și cu cei de mediu, social și guvernanță.
• Disciplina bugetară este reală. Statul-proprietar nu acoperă automat pierderile. Recapitalizările și garanțiile devin excepții, supuse regulilor europene de ajutor de stat — nu plase de salvare permanente pentru managementul slab.
România are deja, un cadru legal similar prin OUG 109/2011, modificată substanțial prin Legea 187/2023 (care a creat AMEPIP) și consolidată prin Legea 158/2025 (care leagă remunerația conducerii de KPI verificabili). Legea a trecut de Curtea Constituțională, e aliniată standardelor OCDE și creează exact mecanismul cerut de Uniunea Europeană. Problema este aplicarea ei — iar eticheta „politică” lipită pe orice tentativă de aplicare este cel mai eficient mod de a o sabota.
Listarea la BVB: cum o măsură de transparență ajunge să fie prezentată drept opacă
Al doilea subiect manipulat constant: listarea companiilor de stat la Bursa de Valori București. Argumentele recurente în presă sună familiar: „pierdem controlul”, „statul renunță la active strategice”, „se vinde la preț mic”. Realitatea, verificabilă în orice manual de finanțe corporative, este exact opusă.
O companie listată la bursă este supusă unor cerințe de transparență radical mai stricte decât una nelistată. Trebuie să publice rapoarte trimestriale auditate, situații financiare conforme cu standardele internaționale, comunicate la fiecare eveniment material, structura acționariatului și remunerațiile conducerii. Este supravegheată de Autoritatea de Supraveghere Financiară și de regulile Bursei. O companie nelistată poate publica, în condițiile legii, doar bilanțul anual depus la Ministerul Finanțelor. Diferența între cele două regimuri de transparență este enormă.
Listarea nu înseamnă pierderea controlului. Statul poate păstra 51%, 70% sau 90% din acțiuni. Restul, oferit public, se traduce în patru câștiguri concrete: un preț de piață zilnic, vizibil pentru întregul portofoliu al statului, inclusiv pentru pachetul rămas; investitori instituționali — inclusiv fondurile de pensii românești — care monitorizează compania în fiecare zi; presiune permanentă de raportare, raționalizare a costurilor și profesionalizare a managementului; acces la capital fără ca statul să mai aloce bani de la buget.
Cu alte cuvinte, listarea este un instrument de disciplinare a managementului public, nu un mecanism de înstrăinare a activelor. Polonia (PKN Orlen, PGE, PZU), Norvegia (Equinor), Franța (EDF, Aéroports de Paris), Italia (ENI, Enel) — toate au listat companii de stat strategice fără să își “vândă țările”.
ABB și mitul „nu ne vindem țara”
A treia confuzie, devenită deja slogan: vânzarea de pachete minoritare prin metoda ABB (Accelerated Book Building) ar fi „o vânzare la pachet a țării”. Trebuie spus simplu: nu există nicio relație logică între cele două afirmații.
ABB este o procedură tehnică, nu o ideologie. Ea presupune că un acționar majoritar — în cazul nostru, statul — vinde un pachet minoritar (de regulă între 5% și 15%) către investitori instituționali, într-o fereastră scurtă de câteva ore, la un preț stabilit prin licitație competitivă. Procedeul e folosit zilnic în lume, inclusiv de guverne, tocmai pentru avantajele lui clare: preț de piață obținut prin competiție între cumpărători; niciun pachet de control transferat — statul rămâne majoritar; costuri tranzacționale mici comparativ cu un IPO complet; atragere de investitori instituționali serioși, inclusiv fonduri de pensii europene.
A spune că vânzarea unui pachet minoritar prin ABB înseamnă „a vinde țara” e ca și cum am spune că o familie care vinde 5% dintr-o firmă moștenită își vinde casa. Argumentul este absurd, factual și manipulativ retoric.
Mai grav: această retorică a „suveranității” a blocat în ultimele două decenii listări care ar fi adus mai mulți bani la buget, mai multă transparență și manageri mai buni. Lecția istoriei e simplă — cei care strigă cel mai tare împotriva listărilor sunt rareori interesați de „suveranitatea” companiilor, ci mai degrabă de menținerea opacității care permite numiri pe criterii politice și contracte fără concurență reală. Sloganul „nu ne vindem țara” este, de cele mai multe ori, paravanul pentru „nu vrem transparență” și pentru interesele unor grupuri infracționale organizate în spatele partidelor cu retorică populistă.
Exemplele europene care demontează narațiunea
Norvegia, una dintre cele mai bogate și suverane economii ale Europei, a listat Statoil (azi Equinor) în 2001, păstrând două treimi din acțiuni. Compania a devenit unul dintre cei mai performanți operatori energetici globali, iar fondul suveran norvegian, alimentat parțial din dividendele acestuia, a depășit 1.700 de miliarde de dolari.
Polonia a listat după 2000 cele mai mari companii de stat — PKN Orlen în rafinare, PGE în energie, PZU în asigurări, Pekao în servicii bancare. Toate au crescut, statul a păstrat controlul majoritar sau pachetul de aur, iar bursa de la Varșovia a devenit cea mai mare din regiunea Europei Centrale și de Est.
Franța oferă paradoxul perfect: a listat EDF, Engie, Aéroports de Paris, fără ca cineva să sugereze cu seriozitate că Franța „și-a vândut țara”. Toate aceste state au făcut exact ceea ce o parte a presei românești suspectează drept conspirație: au profesionalizat conducerile, au listat la bursă, au vândut pachete minoritare prin ABB sau prin oferte publice. Diferența nu este ideologică, ci de competență publică și de calitate a dezbaterii politice.
Ce ar trebui să întrebe o presă serioasă
Distincțiile care lipsesc din spațiul public românesc sunt simple, dar fundamentale.
• Schimbarea unui director nu este „politică” doar pentru că o face un guvern. Devine politică atunci când e făcută fără criterii de competență. Devine profesionalism când urmează proceduri transparente, cu cerințe și contract de performanță verificabil.
• Listarea la bursă nu este „pierdere de control”. Este asumarea unei discipline de transparență superioară, care le aduce cetățenilor și investitorilor români un drept de scrutin permanent asupra modului în care e administrat patrimoniul public.
• Vânzarea unui pachet minoritar prin ABB nu este „vânzarea țării”. Este un instrument tehnic de finanțare și de disciplinare a managementului, folosit de guvernele europene cele mai serioase.
O presă serioasă ar trebui să întrebe, înainte de a aplica etichete: ce criterii s-au folosit pentru numire? Ce contract de performanță are noul director și ce indicatori urmărește? Care e prețul de piață obținut și cum se compară cu evaluările independente? Ce investitori au cumpărat pachetul listat? Aceste întrebări produc informație utilă cetățeanului. Sloganurile produc doar confuzie.
Convingerea larg răspândită că „statul este cel mai prost manager” nu este complet falsă — ea descrie un simptom real al ultimelor trei decenii. Dar diagnosticul în spatele ei este greșit. Cauza nu este proprietatea publică în sine. Cauza este absența cadrului de guvernanță care, în mediul privat, este garantat de presiunea pieței și a creditorilor, iar în cel public — în țările europene serioase — este garantat de profesionalizare, transparență și listare.
Toate cele trei elemente pe care narațiunea publică românească dominantă le respinge.
