România la finalul guvernării Bolojan: ce spun cifrele statistice. O analiză de Nicușor Păduraru

Șaisprezece luni de austeritate au adus deficitul de la 9,2% la 7,8% din PIB, au oprit creșterea și au tăiat un an din puterea de cumpărare a românilor. Un coș zilnic de strictă necesitate costă la noi 43% din venitul net al unui salariat mediu, cel mai mult dintre vecinii noștri. Ce am plătit, ce am obținut și de ce cred că putem ieși de aici.

Guvernul Bolojan a intrat în funcție pe 23 iunie 2025, a căzut prin moțiune de cenzură pe 5 mai 2026 și a rămas interimar până pe 20 octombrie, când Parlamentul a votat cabinetul Niculescu. Șaisprezece luni în total, din care aproape șase de interimat. În toate aceste luni, am auzit două povești care nu se întâlnesc nicăieri: una despre „țara cu spatele la zid” care a fost salvată, cealaltă despre „deficitul ascuns” și „facturile neplătite băgate sub preș”. Am vrut să știu ce rămâne după ce dai la o parte ambele povești, așa că am luat la rând datele oficiale: Eurostat, INS, Ministerul Finanțelor, BNR, Casa de Pensii, FMI și Comisia Europeană. Ce urmează e un articol despre ceea ce am găsit și ceea ce cred că înseamnă. Am împărțit în două : o primă parte despre indicatorii macroeconomici la zi și o a doua despre nivelul de trai și costuri sociale la români versus alte țări din Europa.

O precizare asupra modului de efectuare a calculelor: tot ce există la zi este la zi: PIB-ul pe trimestrele I și II, execuția bugetară la nouă luni, inflația din septembrie, salariile din august, pensiile din septembrie, cursul, dobânda BNR și ratingurile din octombrie. Acolo unde însă am scris „2025”, este pentru că 2025 e ultimul an încheiat și publicat: deficitul și datoria în metodologie europeană se notifică o dată la șase luni și pentru 2026 vor exista abia în aprilie 2027; nivelurile de preț, consumul pe locuitor, câștigurile nete comparabile și indicatorii de sărăcie ai Eurostat pentru 2026 apar în 2027. Pentru România am dublat, unde s-a putut, cifra anuală cu cea mai recentă lunară. Un bilanț făcut în octombrie nu poate fi altfel; poate fi doar cinstit cu privire la ce știe și de când.

I. Macroeconomia: ce am primit, ce am plătit, ce rămâne

Deficitul: un an de corecție reală, un drum lung înainte

Punctul de plecare nu e discutabil. În 2024, România a închis cu un deficit de 9,2% din PIB, cel mai mare din Uniune, pe o economie care creștea, cum spunea chiar Bolojan în bilanțul din 19 octombrie, „bolnav, bazat pe consum, pe datorie”. Răspunsul guvernului Bolojan a venit cu Legea 141 din iulie 2025: TVA de la 19% la 21%, cota redusă la 11%, impozit pe dividende de 16%, taxă pe cifra de afaceri a băncilor, contribuția de sănătate pe pensiile de peste 3.000 de lei, accize majorate. Ministerul Finanțelor a estimat efectul la 23,5 miliarde de lei în 2025 și 44,5 miliarde în 2026. La asta s-au adăugat înghețarea salariilor publice și a punctului de pensie și tăieri de cheltuieli de personal, vizibile în execuție: minus 4,5 miliarde de lei la personal în primele nouă luni din 2026.

Rezultatul, în singura metodologie care contează pentru Bruxelles, e deficitul ESA pe 2025: 7,8% din PIB, după notificarea Eurostat din octombrie. Un punct și jumătate de corecție într-un an, pe o economie care nu a mai crescut. E mult sau e puțin? Comisia a decis pe 3 iunie că România a luat „măsuri eficace” și a păstrat traiectoria de șapte ani din procedura de deficit excesiv. Ținta pe 2026 este 6%, cea pe 2027 „ușor peste 5%”, iar sub 3% ajungem, în planul asumat de noul guvern, abia în 2030. Execuția pe nouă luni arată 78,5 miliarde de lei, adică 3,82% din PIB, față de 5,35% în aceeași perioadă a anului trecut, cu venituri în creștere cu 11,8% și cheltuieli cu 5,5%. Drumul e bun. Dar la sfârșitul lui suntem încă departe de a-l fi parcurs: după cinci ani de corecție am avea, în cel mai bun caz, o datorie publică aproape de 64% din PIB și o dobândă care mănâncă, în cuvintele premierului Niculescu, „aproape unul din zece lei” din buget.

Aici trebuie spus clar ce e și ce nu e „deficitul ascuns”. Eurostat a publicat pe 21 octombrie un deficit ajustat sezonier de 9,2% din PIB pentru trimestrul II 2026, cel mai mare din Uniune, urmat de Ungaria cu 7,2% și Polonia cu 5,9%. Cifra e reală și e raportarea statului român, trimisă prin INS și Ministerul Finanțelor; nimeni nu a ascuns nimic de Eurostat. Dar e deficitul unui singur trimestru, în angajamente, raportat la PIB-ul acelui trimestru, nu deficitul anual, și nu se compară cu cei 3,82% în numerar pe nouă luni. Comparația corectă, pe primul semestru, dă circa 2% din PIB în numerar și 3,7–3,8% în ESA. Diferența, în jur de 35 de miliarde de lei, cuprinde facturi neplătite, dar și dobânzi înregistrate înainte de a fi plătite și alte efecte de contabilizare. Că există restanțe, a recunoscut chiar Bolojan: 2,4 miliarde de lei la Anghel Saligny, compensările la energie plătite doar pe jumătate din cele 3,7 miliarde alocate. Că ele se adună la „14 miliarde de euro”, cu un TVA de rambursat fără sursă și cu salarii restante ale bugetarilor plătite eșalonat prin legi de dinainte de 2025, este un calcul politic, nu o statistică. Cifra adevărată o vom vedea în notificarea de primăvară. Până atunci, cine aruncă totaluri fără sursă nu face altceva decât să alimenteze informații false sau speculate in scopuri de comunicare politică.

Figura 1. Deficitul bugetar în metodologie ESA (Eurostat, notificările din aprilie și octombrie 2026) și țintele asumate de guvern pentru 2026, 2027 și 2030; datoria publică la sfârșitul lui 2025 și în trimestrul II 2026 (Eurostat) și proiecțiile Ministerului Finanțelor pentru 2026–2028.

Creșterea: prețul plătit în avans

Prețul corecției a fost creșterea. Economia a urcat cu 0,7% în 2025, apoi a intrat în iarnă cu un trimestru IV de minus 1,9% față de cel anterior. În 2026, primul trimestru a fost zero față de precedentul și minus 1,2% față de anul trecut; al doilea, din nou zero față de precedentul și minus 1,9% în date ajustate. Pe primul semestru, minus 0,6%. Industria a pierdut 3,4% în primele opt luni, cu prelucrătoarea la minus 4,4%; vânzările cu amănuntul au scăzut cu 5,7% în iunie față de iunie 2025; piața auto, cu 5,5% pe șapte luni; insolvențele au crescut cu aproape 5%. Încrederea consumatorilor a atins în august minus 32,6, cel mai slab nivel din ultimii cincisprezece ani. FMI a redus în octombrie prognoza pe 2026 la minus 0,5%, cu o revenire la plus 2,2% în 2027. Comisia și CNSP sunt ceva mai optimiste pentru anul acesta, în jur de zero, și la fel pentru anul viitor, în jur de 2,2–2,3%. Nicio instituție nu vede recesiune prelungită; toate văd un an pierdut. Oricum ar vedea, recesiunea economică există si nu e deloc plăcută mediului economic.

Nu cred că un an pierdut era posibil sa fie evitat, având în vedere că am plecat de la un deficit de 9%. Cred însă că s-a pierdut mai mult decât trebuia, din două motive. Primul este secvența: majorarea de TVA din august 2025 a venit peste liberalizarea prețului la electricitate din iulie, așa că inflația a sărit de la 5,7% în iunie la 9,9% în august 2025 și a stat peste 9% până în primăvară, cu un vârf de 10,85% în mai. BNR a fost obligată să țină dobânda la 6,5% tot acest timp și o ține și acum, cu următoarea ședință pe 12 noiembrie. Al doilea motiv este interimatul guvernului demis: din 5 mai până pe 20 octombrie, nicio decizie structurală nu a mai putut fi luată. Cursul spune povestea mai bine decât orice: 4,97 lei pe euro la sfârșitul lui 2024, 5,05 în ziua învestirii lui Bolojan, 5,27 a doua zi după moțiune, 5,35 în octombrie, după a treia învestitură ratată. Fiecare lună de guvern lipsă a costat încredere, iar încrederea, la noi, se măsoară în curs și în dobânzi.

Prețul banilor: ratingul ținut, dobânda plătită

Cel mai important rezultat al acestor șaisprezece luni este unul care nu s-a întâmplat: România nu a pierdut ratingul de investiții. S&P pe 2 octombrie, Fitch pe 1 august și Moody’s pe 7 august au confirmat toate ultima treaptă, cu perspectivă negativă; toate trei au citat consolidarea fiscală drept motivul pentru care așteaptă. S&P prognozează un deficit de 6,25% anul acesta și 5% în 2028, cu datoria netă la 60% din PIB în 2027, și notează „dislocările” pieței de energie. Un rating pierdut ar fi însemnat ieșirea forțată a fondurilor care pot deține doar titluri de investiții și dobânzi de peste 9%. În loc de asta, plătim în jur de 7,6% la zece ani după saltul din septembrie și 7,75% la titlurile Fidelis din octombrie. E scump: 50,6 miliarde de lei dobânzi în nouă luni, 2,5% din PIB. Dar e un cost al datoriei acumulate înainte de 2025, nu al corecției. Pe partea externă, deficitul de cont curent rămâne la 7% din PIB după prognoza FMI, cu 19,9 miliarde de euro pe opt luni, iar investițiile străine directe au scăzut la 2,1 miliarde de euro în ianuarie–august, de la 5,7 miliarde anul trecut. Rezervele BNR, 60 de miliarde de euro la sfârșitul lui septembrie, sunt tamponul care a ținut cursul în frâu în lunile fără guvern.

Investițiile și PNRR: banii care nu trebuie pierduți

Aici bilanțul e amestecat. În numerar, investițiile publice au urcat la 107,8 miliarde de lei pe nouă luni, cu 25 de miliarde peste anul trecut, un record, în bună parte însă doar din fonduri europene. În același timp, PNRR a ajuns la 31 august cu 13 miliarde de euro încasate din 20,1, adică 64%, locul 21 din 27, cu 52% din jaloane îndeplinite și circa 1,2 miliarde de euro deja pierdute. Cererea a șasea a avut termen 30 septembrie, iar ultimele plăți se fac până la 31 decembrie 2026: ceea ce nu e cerut și justificat până atunci, nu mai vine. Ministerul Transporturilor are în derulare contracte de peste 30 de miliarde de euro, la o capacitate de plată de vreo 6 miliarde pe an; Anghel Saligny are 2,4 miliarde de lei neplătite. Asta e, în cuvintele lui Bolojan, „supracontractarea”: statul a semnat, în anii buni, de cinci ori mai mult decât poate plăti. Noul guvern a anunțat două rectificări, la sfârșitul lui octombrie și în noiembrie, din care trebuie să iasă 13 miliarde de lei pentru salariile restante din justiție, între 5 și 8 miliarde pentru furnizorii de energie și plățile către constructori. Nu e un deficit ascuns. E o listă de facturi cunoscute, cu un buget în care nu încap toate deodată.

II. Costul social: ce a plătit fiecare și cu ce a rămas

Veniturile: un an sub linia zero

Macroeconomia se corectează cu procente; oamenii o plătesc cu luni.

Salariul mediu net a fost în august de 5.688 de lei, cu 5,6% mai mare în bani decât acum un an și cu 0,5% mai mic în bunuri. Indicele câștigului salarial real a stat sub zero în fiecare lună din 2026: minus 5,5% în ianuarie, minus 6,9% în mai, minus 2,5% în iulie, minus 0,5% în august. Abia din toamnă, odată cu scăderea inflației, salariile încep să-și recupereze puterea de cumpărare, de la un nivel mai jos. Salariul minim a urcat la 4.325 de lei brut de la 1 iulie, circa 2.700 de lei net; salariile din sectorul public sunt înghețate pentru tot anul 2026, iar pentru 2027 decizia nu există încă.

Pensionarii au plătit cel mai mult: 4,67 milioane de oameni cu o pensie medie de 2.785 de lei la sfârșitul lui septembrie, 3.119 lei pentru limita de vârstă, cu punctul de pensie neindexat și cu contribuția de sănătate reținută peste 3.000 de lei. Pensia medie reală a fost cu 9,5% mai mică în mai și cu 7,3% în iulie decât acum un an. Nimeni din guvern nu a numit asta pe nume: pensiile au fost instrumentul principal al ajustării, pentru că erau cheltuiala cea mai mare pe care un guvern o putea opri cu o semnătură.

Figura 2. Variația anuală a câștigului salarial mediu net real (INS, ianuarie–august 2026), inflația anuală a prețurilor de consum (INS, mai–septembrie 2026) și variația anuală reală a pensiei medii (calculată din datele CNPP și INS pentru iulie 2026).

Tabelul 1. Situația pensiilor publice la sfârșitul guvernării Bolojan. Variațiile reale sunt calculate ca raport între creșterea nominală a pensiei medii și inflația anuală a lunii respective.

Inflația a coborât la 6,61% în septembrie și, pe hârtie, criza prețurilor pare în urmă. Nu e. Media ascunde două economii: alimentele au urcat cu 3% într-un an, dar serviciile cu 11,1%, iar prețurile administrate sau legate de energie au luat-o înainte: motorina plus 37,6%, benzina plus 28,4%, chiriile plus 39,5%, energia termică plus 10,7%, gazele plus 4,6%. În coșul alimentar, ouăle s-au scumpit cu 10,8%, laptele cu 7,6%, carnea de vită cu 8,5%, cafeaua cu 13,8%, în timp ce fructele s-au ieftinit cu 16,7% și zahărul cu 1,7%. Cine mănâncă acasă și nu are mașină a simțit mai puțin; cine face naveta și plătește chirie a simțit de două ori. Iar de la 1 noiembrie vin noile prețuri la electricitate, cu 16–27% peste cele de anul trecut, într-un indice în care energia electrică arată acum doar plus 1,35% pentru că saltul din iulie 2025 a ieșit din calcul.

Coșul zilnic: o simulare, cu toate ipotezele la vedere

Am vrut să văd nu cât costă viața în România față de Germania, lucru știut, ci cât din ziua de muncă a unui român se duce pe strictul necesar, față de un bulgar, un ungur, un polonez, un ceh sau un german. Pentru asta am construit un coș zilnic minimal pentru un adult, exprimat în euro la prețurile medii ale Uniunii: 9 euro hrană și băuturi nealcoolice, 5 euro energie și utilități, 3 euro carburant, 1 euro transport public, 1 euro comunicații, 2 euro o cafea sau o masă în oraș, 1 euro farmacie și sănătate, în total 22 de euro. Pe fiecare componentă am aplicat nivelul prețurilor din fiecare țară, așa cum îl publică Eurostat pentru 2025, în date provizorii, pe aceleași categorii de consum. Coșul l-am raportat apoi la venitul net anual al unui salariat mediu, singur, fără copii, tot din Eurostat pentru 2025, împărțit la 365 de zile. Ponderile sunt alegerea mea și pot fi contestate; prețurile și veniturile nu sunt ale mele.

Figura 3. Coșul zilnic descris în text, evaluat la nivelul prețurilor din 2025 pe categorii de consum (Eurostat, prc_ppp_ind_1, date provizorii; UE-27 = 100), și ponderea lui în venitul net zilnic al unui salariat mediu, singur, fără copii (Eurostat, câștiguri nete 2025, împărțite la 365). Bara hașurată: România cu salariul mediu net INS din august 2026 (5.688 lei) și cursul BNR din 23 octombrie 2026 (5,35 lei/euro). Calcul propriu.

Rezultatul e cel pe care îl bănuiam, dar nu la această distanță. Coșul costă în România 16,4 euro, adică vreo 88 de lei la cursul de azi; e cel mai ieftin din grup, cu puțin sub Bulgaria și Ungaria, pentru că hrana noastră e la 80% din media europeană, energia la 72%, comunicațiile la 56% și sănătatea la 35%. Dar coșul cel mai ieftin se cumpără din venitul cel mai mic: 13.877 de euro net pe an în 2025, 38 de euro pe zi, și ajunge să însemne 43% din ziua de lucru a salariatului mediu. În Bulgaria 42%, în Ungaria 40%, în Polonia 36%, în Cehia 34%, în Germania 24%, în media Uniunii 27%. Am refăcut calculul pentru România și cu cifra la zi: salariul mediu net INS din august 2026, 5.688 de lei, adică 187 de lei pe zi, la cursul de 5,35. Coșul de 88 de lei înseamnă 47% din el. Anul de salarii reale în scădere și de leu mai slab a mutat România cu patru puncte în direcția greșită, în timp ce vecinii stau, până la datele lor din 2026, pe cifrele de anul trecut. Un salariat mediu german plătește același coș de strictă necesitate dintr-un sfert de zi; un român, din aproape jumătate. Și vorbim de salariul mediu. Pentru cine are salariul minim, 2.700 de lei net, adică 89 de lei pe zi, coșul acesta înseamnă practic întreaga zi. Pentru pensia medie, 2.785 de lei pe lună, înseamnă 95% din venitul zilnic. Asta e fraza pe care o caut de la începutul acestui text: în România, strictul necesar nu e scump, dar e aproape tot ce are jumătate din țară.

Am verificat ordinul de mărime și pe prețuri reale, nu doar pe indici. Cinci kilowați-oră pe zi la prețul final al Hidroelectrica din octombrie, 1,24 lei, fac 6,2 lei; trei litri de motorină la 10,86 lei fac 32,6 lei; un bilet STB, 3 lei; gazul reglementat, 0,31 lei pe kilowatt-oră. Coșul de 88 de lei nu e o abstracție statistică; e, cu aproximație, ce lasă un om la casele de marcat într-o zi obișnuită, fără chirie și fără rate. Nu am găsit prețuri medii oficiale INS pe produse pentru 2026, așa că pentru alimente am rămas la indicii Eurostat; cine vrea să refacă socoteala cu bonurile proprii va ajunge, cred, în același loc.

Unde suntem, de fapt, în Europa

Comparația are și o parte bună, pe care o uităm când vorbim doar despre prețuri. Consumul individual efectiv pe locuitor, măsura cea mai apropiată de nivelul de trai, a ajuns în România la 86% din media Uniunii în 2025, peste Cehia cu 83%, Bulgaria cu 77% și Ungaria cu 73%, aproape de Polonia cu 88%. În 2024 eram la 88%, deci anul de austeritate ne-a costat două puncte, dar nu ne-a scos din grupul țărilor care au recuperat cel mai mult din ultimele două decenii. PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare este la 78% din media europeană. Ne-am apropiat de Europa în ce consumăm. Nu ne-am apropiat în cât de egal consumăm.

Figura 4. Consumul individual efectiv pe locuitor în volum (PPS, UE-27 = 100) și nivelul prețurilor consumului individual efectiv, 2025, date provizorii Eurostat (prc_ppp_ind_1).

Pentru că media de 86% stă pe o inegalitate pe care Eurostat o măsoară fără menajamente. În 2025, 27,4% dintre români erau în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar la copii 32,4%, unul din trei. 16,8% trăiau în deprivare materială și socială severă, 10,7% dintre cei care muncesc erau săraci cu tot cu salariu, iar cei mai bogați 20% aveau venituri de 4,4 ori mai mari decât cei mai săraci 20%. 11,9% nu își puteau încălzi adecvat locuința și 17,7% aveau restanțe la utilități, față de 7% în Uniune. În ancheta bugetelor de familie, hrana ia 32% din cheltuielile unei gospodării, iar locuința și utilitățile încă 16%; în Europa de Vest, hrana ia 12–15%. Un ajustament care îngheață pensiile și scumpește TVA la alimente lovește exact în structura asta de cheltuieli. Nu spun că nu trebuia făcut. Spun că nu s-a făcut nimic pentru a-l compensa: tichetul de energie de 50 de lei expiră la 31 decembrie, iar ajutorul de încălzire are praguri neschimbate de ani de zile.

Ce ne spune bilanțul despre ce putem

Dacă mă uit la cele șaisprezece luni ca la un test, România l-a trecut la o singură materie: a dovedit că poate să își corecteze deficitul fără să piardă ratingul, fără criză valutară și fără să oprească investițiile. Nu e puțin; în 2010 nu am reușit asta fără FMI. L-a picat însă la celelalte: nu a protejat pe cei de jos, nu a reformat nimic din aparatul care produce cheltuiala, nu a adus PNRR la zi și a lăsat energia, cea mai importantă politică socială a acestei perioade, pe mâna pieței și a interimatului. Bolojan a plecat cu cinci probleme numite corect: magistrații, compensările, sănătatea, cu doar 6,5 milioane de contribuabili efectivi, supracontractarea și companiile de stat. Niciuna nu a fost rezolvată; toate au, acum, cifre lângă ele. Și asta e un progres pe care nu l-aș subestima: o problemă măsurată e pe jumătate asumată.

Cred că putem ieși de aici, și o cred pe baza acelorași date, nu împotriva lor. Avem o economie de 1.900 de miliarde de lei, cu un consum pe locuitor la 86% din media Uniunii și o migrație netă pozitivă de 102.000 de oameni în 2025, care a compensat aproape integral sporul natural negativ. Avem 60 de miliarde de euro rezerve și un rating confirmat de trei ori într-un an prost. Avem circa 6 miliarde de euro din PNRR încă de luat până în decembrie și un deficit care, dacă ținem drumul, trece sub 5% în 2028, cu dobânzi care vor scădea odată cu el. Avem, din 2027, primul gaz de la Neptun Deep și o Unitate 1 la Cernavodă care, după retehnologizare, mai merge treizeci de ani. Și avem prognoza unanimă a FMI, a Comisiei și a CNSP că 2027 aduce 2,2% creștere, dacă nu o stricăm noi. Niciuna dintre aceste resurse nu depinde de curs sau de Bruxelles. Toate depind de un singur lucru pe care l-am avut prea puțin în ultimii șaisprezece ani, nu doar în ultimele șaisprezece luni: un guvern care decide din timp și o societate care acceptă corecția dacă vede că nu o plătesc doar cei care nu au cum să se apere.

Bilanțul guvernării Bolojan arată că nu a fost nici salvarea, dar nici dezastrul. A fost o corecție necesară, făcută cu instrumentul cel mai la îndemână și cel mai nedrept: înghețarea veniturilor celor care nu pot negocia. România a demonstrat că poate suporta, guvernarea Bolojan însă s-a blocat în zona celor mai importante reforme structurale. Următorul guvern trebuie să demonstreze că poate menține controlul, că poate restructura administrativ instituțiile statului și că poate construi mecanismele atractive necesare investitorilor și investițiilor economice în sectoare de producție competitive. Cifrele par că spun că am avea cu ce. Numai să nu ne mințim iar singuri cu măsuri sociale fără resurse și să nu fim capabili de măsuri structurale serioase.